| Una din manifestările esenţiale ale vieţii este mişcarea. Aceasta se realizează de către muşchi în strânsă legătură cu SNC şi SNP. În acest mecanism complex muşchii realizează efectiv acomodarea organismului la modificările permanente ale mediului exterior. Pe baza informaţiei primite din mediul exterior şi interior, SN integrează şi apoi emite comenzi, care prin fibrele nervoase eferente ajung la muşchii cu care intră în legătură prin intermediul plăcilor motorii. Rezultatul acestor comenzi sunt contracţiile musculare care se traduc prin mers, precum şi prin mişcări de orice alt ordin : mimică, vorbire, etc. Printre mijloacele de care dispune fiinţa pentru a reacţiona asupra mediului, mişcarea este aceea care a obţinut, datorită progreselor organizarii sale în regnul animal şi la om, o asemenea eficacitate şi preponderenţă încât efectele sale au putut fi considerate de behaviorişti ca obiect exclusiv al psihologiei. Prin componentele sale de bază, psihomotricitatea face posibilă adaptarea pragmatică (învăţarea tehnicilor profesionale, manuale, intelectuale), adaptarea socială (modalităţi de comunicare interpersonală), adaptarea estetică (tehnici de expresie corporală), adaptarea educativă. Depistarea copiilor cu deficienţe este un act complex care cuprinde cel puţin două aspecte: cunoaşterea şi orientarea spre un specialist în vederea precizării diagnosticului. Este un fapt bine stabilit, depistarea copiilor cu deficienţe trebuie făcută cât mai precoce, aceasta fiind unul din imperativele majore ale medico-psihopedagogiei celor cu deficienţe. Depistarea precoce se consideră până la 6 ani, adică până la punerea problemei şcolarizării copiilor. Astfel, studiul psihomotricităţii este considerat primordial în organizarea procesului instructiv-educativ-recuperator pentru toate vârstele şi tipurile de deficienţi, cât şi pentru persoanele obişnuite. Educarea psihomotricităţii deţine un loc important în terapeutica educaţională, dacă ţinem cont de faptul că deficienţa mintală este asociată, în general, cu debilitatea motrică. În general, handicapul de intelect presupune lipsa echipamentului psihologic al primei copilării, ceea ce impune ca printr-o educaţie sistematică să se reia şi să se completeze achiziţiile privitoare la mecanismele motorii si psihomotrice care constituie baza pentru toate mecanismele mentale, pregătind formele de activitate intelectuala superioară. Rene Zazzo considera că educaţia psihomotrică constituie o educaţie de bază în şcoala elementară întrucât ea condiţionează întregul proces de învăţare şcolară. Procesul de învăţare nu poate fi eficient “dacă copilul nu are conştiinţa corpului său, nu cunoaşte lateralitatea sa, nu se poate situa in spaţiu, nu este stăpân pe timp şi nu a câştigat o suficientă coordonare şi stabilitate a gesturilor şi mişcărilor sale.” La ora actuală integrarea şcolară a copiilor cu dizabilităţi este o componentă a învăţământului integrat întâlnită şi până acum în unele şcoli de masă unde existau copii cu deficienţe fizice, mai mult sau mai puţin vizibile, care frecventau cursurile alături de copii normali, absolvind diferitele forme de învăţamânt, inclusiv învăţământ superior. Integrarea şcolară a acestor elevi presupune un efort serios din partea educatorilor şi pentru ca aceste eforturi să nu fie făcute în zadar este esenţială înţelegerea de către aceştia a nevoilor speciale ale fiecărui elev. Mulţi elevi pot să prezinte o combinaţie de disfuncţii asociate cu tulburări comportamentale, de învăţare şi psihologice. Elevii din această categorie prezintă abilităţi motrice slab dezvoltate care pot afecta scrisul, activităţile din cadrul orelor de educaţie fizică şi sarcinile practice. Mai mult aceşti elevi pot avea dificultăţi de orientare-organizare spaţială, de vorbire şi de percepţie, din cauza faptului că nu-şi pot controla muşchii fono-articulatori, ei au unele probleme cu mobilitatea fizică şi au stimă de sine scăzută. În activităţile de învăţare elevii cu dizabilităţi fizice pot avea nevoie de adaptări şi schimbări importante în privinţa mediului lor. De exemplu poate fi necesar ca în clasă să se modifice modul de dispunere a mobilierului sau adaptarea acestuia dacă elevul stă în fotoliu rulant sau are nevoie de materiale tehnice ajutătoare. Uneori este necesară şi construirea unei rampe de acces în şcoală. Dispozitivele şcolare ajutătoare sunt uitlizate pentru a uşura activitatea acestor elevi. Există o serie de probleme legate de integrarea şcolară a copiilor cu dizabilităţi fizice. Astfel una din acest probleme se referă la resursele existente la nivelul şcolii în ceea ce priveşte integrarea copiilor ce au nevoie de sprijin în acţiunile lor de locomoţie. Alte probleme se referă al atitudinea personalului din şcoala de masă faţă de această categorie de copii, posibilitatea folosirii instrumentelor de scris de către copii care prezintă grave probleme de comprehensiune, imaginea de sine şi gradul de socializare al copilului deficient, posibilitatea efectuării unor mişcări într-o postură care să favorizeze normalitatea tonusului muscular în cazul copiilor cu afecţiuni cerebrale. Integrarea copiilor cu dizabilităţi fizice trebuie să ia în calcul aceste probleme şi să le depăşească astfel încât să li se ofere şi acestora şansa de a se dezvolta şi de a face faţă cerinţelor societăţii în care trăim. |
