| Cărui părinte nu i se topeşte inima auzindu-şi micuţa minune vorbind peltic, rârâit sau stâlcind cuvintele?! Sunt intradevăr adorabili atunci când iţi explică plini de importanţă, cât de tare s-a speriat “lata”/raTa pentru că a fugărit-o un “dododil”/crocodil de exemplu. Din păcate însă problemele de limbaj au o frecvenţă destul de mare la copii. Dacă acestea nu sunt depistate de timpuriu şi tratate de către logopezi, pot determina scăderea randamentului şcolar, îngreunează procesul de socializare şi pot traumatiza psihic copilul, odată cu integrarea in colectivitate, unde din pacate poate fi ţinta multor glume sau batjocuri. Înainte de a vedea care sunt cauzele care duc la tulburări de limbaj atât în rândul copiilor cât şi în rândul adolescenţilor este necesar să înţelegem exact ce este de fapt limbajul. Limbajul este o formă de activitate specific umană, care constă în utilizarea unui ansamblu de semne acustice şi grafice (a limbii) în gândire şi în comunicare, transmitând astfel informaţii şi stimulând acţiuni. Limba este un produs eminamente al dezvoltării istorice a unei comunităţi în care copilul se naşte (sau o însoţeşte pe parcurs). Există un limbaj intern, gândit şi un limbaj extern, oral sau scris. Limbajul oral exprimă caractere sonore şi corelaţii auditiv-motorii prin cele două laturi ale sale: ascultarea şi vorbirea. Se poate materializa sub forma de monolog, sau dialog, având un caracter situativ, adresativ şi o tema de susţinut. Limbajul intern, deşi derivă din cel oral, îl depăşeşte pe acesta sub raport funcţional, prin el pregătindu-se, de cele mai multe ori, intervenţia orală sau scrisă. Este mai operant, scurt-circuitând şi realizând concomitente ale unor elemente pe care limbajul oral sau scris nu le poate reda decât în succesiune.Limbajul se caracterizează prin trei aspecte: fonetic (particularităţile lui sonore), lexical (realizat treptat, prin însuşirea cuvintelor în cursul dezvoltării ontogenetice) şi gramatical. Există o serie de cauze care duc la declanşarea tulburărilor de limbaj. Acestea pot fi clasificate în trei mari categorii: cauze care acţionează în perioada prenatală, cauze care acţionează în timpul naşterii şi cauze care acţionează în perioada postnatală. Astfel în perioada prenatală tulburările de limbaj pot fi cauzate de: boli infecţioase ale mamei, incompatibilitatea Rh între mamă şi făt, intoxicaţii, traume mecanice şi psihice cum ar fi stresul, o spaimă foarte puternică, emoţii intense resimţite de mamă, precum şi o nutriţie necorespunzătoare. Cauzele care pot acţiona în timpul naşterii sunt: traumatisme obstreticale sau naşteri prelungite care duc la asfixii şi leziuni ale sistemului nervos central. În perioada postnatală, tulburările de limbaj pot avea cauze organice de natură centrală sau periferică (leziuni ale sistemului nervos central, afecţiuni ale aparatului auditiv, perforarea timpanului, anomalii ale buzelor, boli infecţioase ale copilăriei, intoxicaţii cu substanţe chimice, medicamente, alcool), cauze funcţionale (insuficienţe funcţionale ale sistemului nervos central, insuficienţe motorii la nivelul aparatului fonoarticulator, hipoacuzii), cauze psihopedagogice (deficienţe mintale, tulburări ale memoriei, atenţiei, reprezentărilor vizuale şi acustice, timiditate, neîncredere în sine), cauze psihosociopedagogice (slaba stimulare a vorbirii copilului în ontogeneza timpurie, carenţe pedagogice, suprasolicitare, stări conflictuale, oboseală, fenomenul de bilingvism). Există numeroase tulburări de limbaj cauzelor acestora fiind dintre cele mai diverse. De exemplu Kanner a arătat că la originea disfoniilor şi disartriilor ar putea exista patru categorii de factori. Factorii locali aşezţi înapoia limbii duc la tulburări de fonaţie (laringite, faringite, tumori laringiene, obstrucţia căilor nazale, palatoschizis), iar cei situaţi înaintea limbii duc la tulburări de articulare. Bolile sistemului nervos central duc la alterări de fonaţie, adesea combinate cu cele de articulare (scleroza multiplă, ataxia Friedrich, paralizia bulbară). Chiar şi imaturitatea sistemului nervos central sau leziunile prenatale, intră, perinatale hipoxice difuze sunt implicate. Bolile endocrine se pot însoţi de o voce particulară, piţigăiată (cretinismul, eunucoidismul). Influenţele situaţionale şi emoţionale (timiditate, agresivitate), duc la tulburări de tonalitate. Primele doua categorii de factori sunt răspunzătoare de tulburările de fonaţie şi articulare, iar ultimele două de apariţia disfoniilor. Pentru disartrie, în particular, se acordă în plus, o atenţie particulară altor cauze. Simpla retardare intelectuală cere o perioadă mai lungă pentru învăţarea sunetelor separate, sau complexelor de sunete, cu perioade trecătoare de disartrie. Deficitul auditiv determină alterarea percepţiei şi consecutiv a pronunţiei adecvate a unor sunete. Când intelectul copilului, auzul, mişcările limbii, palatului, buzelor sunt normale, dar copilul nu poate articula corect anumite cuvinte se vorbeşte despre dispraxia de articulare, de cauză centrală, in care scrisul si cititul nu sunt afectate. Pentru a ajuta copii şi adolescenţii să depăşească barierele ridicate de aceste tulburări de limbaj este deosebit de important ca mediul preşcolar şi şcolar să ofere un cadru de participare activă a copilului la dezvolatrea şi perfecţionarea capacităţilor sale lingvistice. |
