| Deficienţele de auz intră în categoria deficienţelor senzoriale, ele fiind obiectul de studiu al surdopsihopedagogiei, ştiinţa interdisciplinară care studiază particularităţile dezvoltării psihofizice ale persoanelor cu disfuncţii auditive, stabileşte cauzele şi consecinţele pierderii auzului, mijloacele de recuperare, compensare şi educare în vederea structurării personalităţii şi integrării lor în viaţa socială şi profesională şi modalităţile prin care deficienţii de auz pot fi integraţi în sistemul şcolar şi profesional. Statisticile arată că la o mie de nou nascuţi vii, aproximaiv trei se nasc cu deficienţe de auz. Acestea se pot apărea şi pe parcursul vieţii datorită unor cauze multiple cum ar fi bolii ale organelor auditive, accidentari ale acestora sau ale capului, expuneri pe timp indelungat la zgomote puternice cauzate de diferite maşinării sau ascultatul muzicii la un volum foarte ridicat mai ales în caşti. Deficienţa de auz presupune o scădere a abilităţi de a recunoaşte sunetele şi care poate afectă orice fiinţă înzestrată cu auz. Acest tip de deficienţe sunt de cele mai multe ori consecinţa unor malformaţii sau dereglări anatomo-fiziologice ale structurilor analizatorului auditiv. Astfel se disting deficienţe de transmisie, deficienţe de percepţie şi deficineţe mixte. Dacă se ia in considerare gradul de deficit auditiv atunci pot fi identificate urmatoarele tipuriŢ hipoacuzie uşoară, hipoacuzie medie, hipoacuzie severă şi anacuzie sau cofoză. În funcţie de lateralitate apar deficienţe unilaterale şi deficienţe bilaterale. După mometul în care se instalează deficienţa au fost identificate următoarele tipuri: deficienţe erediatre, deficienţe prenatale, perinatale şi postnatale. La fel ca şi în cazul altor persoane ce suferă de diferite dizabilităţi şi persoanele cu deficit de auz întâmpină greutăţi în realizarea sarcinilor de zi cu zi. Capacitatea persoanelor cu dificul tăţi de auz de a învăţa limbajul oral este dovada certă ca aceştia reuşesc să perceapă vorbirea făcând aple la auzul restant şi la celelalte modalităţi senzoriale- vizuale, tactil-kinestezic. Calitatea vocii la persoanele cu deficienţe de auz diferă de cea a persoaneor care aud. Vocea este cel mai adesea joasă, monotonă, în falset, răguşită, nazală sau inspirată. Devierea vocii de la standardele acceptate face ca vorbirea să fie mai puţin inteligibilă lucru ce poate duce la compromiterea integrării sociale. Din această cauză există tendinţa să se pună accent pe modelarea articulaţiei în defavoarea altor aspecte cum ar fi cele de fluenţă, intonaţie precum şi calitatea vocii. Există persoane special pregătite în a testa şi a ajuta în cazul problemelor legate de auz. Aceste persoane se numesc audiologi. Aceştia realizează diferite tipuri de teste şi dacă o persoană este diagnosticată cu deficienţe de auz îi recomandă tratamentul şi programul pe care trebuie să îl urmeze. Tratamentul deficienţelor de auz depind de o serie de factori printre care se numără şi tipul de deficienţă, cât de severă este la care se adaugă şi alţi factori. Astfel pentru a ajuta o persoană să comunice în mod eficient se utilizează aparate auditive de diverse tipuri, medicamente, în unele cazuri se recurge chiar şi la operaţie (timpanoplastie) iar mai nou se recurge şi la echipamentele microelectronice (implaniţii cohleari). Şansele de a auzi din nou în cazul copiilor care au fost diagnosticaţi timpuriu şi cărora li s-a administrat tratamentul corect sunt destul de ridicate. Persoanele afectate de această deficienţă pot comunica prin intermediul diferitelor tipuri de limbaj: mimico-gesticual, dactilene, labial. Comunicarea mimico-gesticuală este cea mai la îndemână formă de comunicare şi adeseori este utilizată într-o manieră stereotipă şi de auzitori. Comunicarea cu ajutorul dactilemelor are la bază un sistem de semne manuale care înlocuiesc literele din limbajul verbal şi respectă anumite reguli gramaticale în ceea ce priveşte topica formulării mesajului. Labiolectura reprezintă un suport foarte important pentru înţelegere. La acestea se adaugă şi comunicarea scrisă, comunicarea bilingvă ce presupune îmbinarea între labiolectură şi comunicarea mimico-gestică sau labiolectură şi comunicarea cu dactileme şi comunicarea totală care presupune folosirea tututor tipurilor de comunicare în ideea de a se completa reciproc şi de a ajuta la a corecta înţelegerea mesajului. În cazul tulburărilor de auz mai apar două procese fundamentale şi anume: demutizarea şi ortofonia. Demutizarea este o activitate complexă de înlăturare a mutităţii cu metode şi mijloace specifice, valorificându-se căile organice nealterate şi luându-se în considerare compensarea funcţională. Ortofonia se ocupă cu emisia corectă a sunetelor şi învăţarea pronunţiei în vederea realizării comunicarii orale inteligibile. Defectele de vorbire ale persoanelor cu deficienţe de auz nu se corectează spontan, doar prin practica vorbirii iar metodele şi procedeele utilizate în dezvoltarea limbajului verbal oral, centrate pe însuşirea şi modelarea articulaţiei abordează doar tangenţial aceste aspecte deficitare. Organizarea şi esfăşurarea activităţilor de educare a auzului trebuie să înceapă de la vârste cât mai mici şi presupun respectarea unor condiţii de ordin tehnic, psihologic şi metodologic. |
